Pe vremuri, iarna venea peste sat fără să întrebe pe nimeni dacă este pregătit.
Într-o singură noapte, ulițele dispăreau sub zăpadă, gardurile abia se mai vedeau, iar acoperișurile caselor se îngreunau sub omăt. Din hornuri se ridicau fuioare subțiri de fum, semn că înăuntru sobele ardeau încă de dinainte de răsărit.
Într-o dimineață de ianuarie, badea Ilie se trezi pe întuneric. În tindă era frig, iar pe geamul mic se prinseseră flori de gheață.
Puse câteva surcele în sobă, apoi ieși în curte. Zăpada îi scârțâia sub opinci.
În șopron îl așteptau cei doi boi ai lui, Murgul și Joian. Le puse jugul, îi mângâie pe frunte și îi înhămă la carul vechi de lemn.
Trebuia să ajungă până la pădure.
Lemnele de lângă casă se împuținaseră, iar iarna abia trecuse de jumătate.
Carul porni încet pe ulița satului. Roțile grele tăiau zăpada, iar boii înaintau liniștiți, scoțând aburi pe nări. Din când în când, câte un câine lătra din spatele unui gard, iar câte o femeie ieșită după apă îl saluta:
— Drum bun, bade Ilie!
La marginea satului începea pădurea.
Acolo, liniștea era atât de mare încât se auzea zăpada căzând dintre crengile brazilor.
Ilie încărcă în car butucii pregătiți din toamnă. Bucată cu bucată, până când carul se umplu.
La întoarcere, boii mergeau mai greu. Urcușul de la marginea pădurii era pieptiș, iar zăpada ajungea pe alocuri până aproape de osia carului.
— Hai, Joiane… hai, Murgule…
Boii trăgeau încet, cu capetele plecate.
Când ajunseră în vârful dealului, în fața lor se întinse tot satul. Case mici și albe, câteva șuri, biserica din mijloc și fumul care se ridica drept spre cerul cenușiu.
Ilie se opri o clipă.
Era sărac satul lui, dar în fiecare casă era câte o lumină aprinsă și cineva care aștepta.
Când carul intră din nou pe uliță, se înserase.
Acasă, nevasta lui pusese mămăliga pe masă, iar copiii stăteau lângă sobă. Ilie descărcă lemnele și le așeză sub streașină. Luă apoi un braț de butuci uscați și intră în casă.
Un lemn trosni în sobă.
Căldura începu să umple odaia, iar mirosul de fum se amestecă cu cel de mămăligă caldă și lapte fiert.
Afară ningea din nou.
Boii rumegau liniștiți în grajd, carul rămăsese alb sub zăpadă, iar peste sat se lăsase noaptea.
Nimeni nu avea prea multe.
Dar lemnele erau sub streașină, animalele erau hrănite, copiii erau lângă sobă, iar familia era împreună.
Și poate că tocmai de aceea, în iernile acelea grele, oamenii știau mai bine decât noi cât de puține lucruri îi trebuie unui om ca să simtă că are totul.